Cred că orice proiect, până la momentul finalizării, e perceput de către propriul autor ca o serie de decizii dificile, provocări a căror răspuns vine, de multe ori, din intuiție. Interesant însă este cum, după ce încetează să fie un fapt al prezentului – e declarat încheiat – atunci și principiile lui se conturează brusc mult mai clar, poate într-un mod pe care nici autorul n-ar fi fost în stare să-l verbalizeze până atunci.
Abordarea mea vis-a-vis de casa Unchiu ‘Vid, aș spune așadar că este una care se rezumă la esențial, intervenind numai acolo unde trebuie, și numai în măsura care se cuvine. Bineînțeles că acest “esențial” trebuie stabilit în raport cu o miză, și cred că în cele din urmă, mai toate diferențele dintre proiectul de școală și lucrarea realizată în vara lui 2026 decurg firesc din reevaluarea acestei mize. Însă în fine, pentru moment vom rămâne în sfera ideală a proiectării.
Imobilul, la momentul în care l-am descoperit eu, își pierduse deja o mare parte din construcțiile care formau ansamblul gospodăresc. Mai exista doar casa de locuit – bijuteria principală, și o anexă mult modificată, a cărei caracter istoric era abia vizibil. Cred că tocmai acest lucru m-a atras inițial, dincolo de farmecul fațadei. Pentru un proiect de școală, șansa de a lua un loc atât de fragmentat și a-l reîntregi, a readuce în prezent o atmosferă de mult pierdută, mi s-a părut că ar putea deveni un punct cheie.
M-am angajat așadar să-mi împart timpul aproximativ egal în două direcții – restaurarea casei vechi și reconstruirea anexelor, într-o cheie contemporană.
Contextul
Pentru a înțelege gospodăria, am început la scară mare, analizând întreg satul. Sărata, surprinsă în cele trei ridicări topografice habsburgice, prezintă timp de trei secole o amprentă generală aproape neschimbată, însă fondul construit în sine se află în permanentă transformare, într-un proces de densificare lentă. Interpretând prima ridicare topografică austro-ungară, am socotit aria medie a unei parcele de anii 1770 la aproximativ 6300 mp, pe când o arie medie în anii 1900, conform planului cadastral de atunci, este de 1950 mp.
Așadar, localitatea trece treptat de la un fond construit rar, cu gospodării întinse și fără structură clară, la o așezare cu o densitate similară satelor săsești. Datorită acestui proces, apare nevoia dezvoltării unor tipologii proprii de organizare a gospodăriilor, astfel încât ele să formeze ansamble coerente și funcționale (spre exemplu, șirurile de șuri care închid spatele curților învecinate).
Studiul acestor tipologii a devenit unul din scopurile principale ale lucrării mele de disertație, în care am identificat următoarele – curtea cu spate închis sau semiînchis, gospodăria înșiruită, gospodăria compactă, care prezintă latura lungă a casei către stradă, și foarte rar, gospodăria cu ‘stradă interioară’ – tipologia în care se încadra curtea Unchiului ‘Vid, în anii ei de glorie.
Din păcate, la momentul în care am început eu lucrarea de licență, singurul lucru ce mai amintea de acele vremuri era o schiță seacă inclusă în cartea funciară a imobilului, reprezentând schematic amprenta gospodăriei. Însă era o schiță cotată, și chiar dacă nu existau fotografii din curte, m-am bazat pe faptul că pot apela la amintirile proprietarilor și ale vecinilor, pentru a descoase volumele, particularitățile și atmosfera acelor clădiri, pe care eu însumi nu aveam să le văd niciodată.
A urmat așadar o serie lungă de vizite la Sărata, schițe făcute alături de proprietari, apoi simulări în 3d. Am realizat că principala provocare nu era “la cine e informația”, ci “cum pun eu întrebarea”, fiindcă proprietarul, Nelu, își amintea curtea foarte bine, dar nu în felul în care o vede un arhitect. Nu ar fi putut să-mi spună direct câte goluri avea fațada șurii, sau cum erau îmbinate elementele de lemn ale șopronului, dar ținea minte exact unde se țineau oile, găinile și caii, cum sărea el din alaș în căpița de fân, când era copil, cum lumea obișnuia să șadă la povești pe talpa masivă de stejar a depozitului de lemne din spatele cuptorului.
Astfel, prin zeci de cioburi de amintiri, acel plan sec al curții a început să prindă culoare. Uneori, văzând ce mai făcusem pe calculator, Nelu își mai aducea aminte câte ceva. “Era o fereastră acolo, pe colț”, sau “Aveam un gard de la șură până la fânar” sau “ușa aia era verde”.
Am reușit în final să scot niște desene plauzibile, care arată aproape ca un releveu. Însă aș spune că nu ăsta a fost scopul. Cel mai bun lucru, zic eu, este faptul că m-am forțat să văd curtea prin ochii proprietarilor, să înțeleg care sunt aspectele arhitecturii ce rămân în memoriaomului și merită readuse în prezent.
Corpurile noi de clădire pe care le-am propus caută să lucreze cu materiale naturale, potrivite locului. Șopronul și șura sunt structuri ușoare din lemn, izolate cu lână de oaie. Mi s-a părut potrivit pentru casa unui baci, mai ales fiindcă Nelu spune mereu că nu are ce face cu lâna. În spațiile parterelor am optat pentru pardoseli din lut finisate cu ulei, iar pereții sunt tencuiți cu pământ și văruiți. Alături de aceste materiale de o simplitate absolută sunt folosite însă și elemente contemporane, cum ar fi scările eliciodale cu structură metalică.
Un corp de clădire care a necesitat o soluție unică a fost noua bucătărie de vară, care se amplasează către stradă și dialoghează direct cu casa veche, fiind percepută ca o miniatură a acesteia. Am decis că aici ar fi potrivită o structură de cărămidă, zugrăvită ‘la piele’, exprimând idealul contemporan de onestitate a materialului. Traforul din cărămizi de sticlă de pe fronton a venit de asemenea ca un răspuns la fațada bogat decorată a casei vechi.
Casa bună
Pentru casa de locuit, cel mai important pas a fost relevarea. Releveul este, în esență, un desen tehnic, care prezintă realitatea neperturbată de perspectivă și epurată de detalii excesive.
Realizarea lui are însă și alt scop, cel de studiu. Măsurând o clădire cameră cu cameră, punând pe hârtie fiecare amănunt important, arhitectul o reconstruiește mintal, o descoase și – în cele din urmă – ajunge să o cunoască de parcă ar fi ridicat-o însuși el.
Dar eu nu aveam să aflu asta decât mai târziu. Pentru licență, am avut parte de un ajutor care se ocupă cu scanări 3d. Dincolo de înlesnirea muncii mele, trebuie să spun că m-a încântat posibilitatea de a captura casa în starea în care se găsea atunci, cu maximă fidelitate.
Odată pregătit terenul, topometristul a scanat întregul imobil cu o stație Trimble X7, proces care a necesitat amplasarea dispozitivului în 44 de poziții diferite. Norul de puncte rezultat are o acuratețe geometrică excepțională, cu erori ale dimensiunilor de maxim câțiva milimetri, mult dincolo de ce se poate obține prin relevarea tradițională. Totuși, pentru elementele de detaliu, cum ar fi ornamentele fațadei sau profilele de tâmplărie, au fost necesare măsurători adiționale cu ruleta, întrucât stația nu a captat o densitate necesară de puncte pentru a descifra aceste elemente foarte mărunte. Astfel, releveul final este rezultatul combinării unei scanări 3d și a metodelor tradiționale de studiu.
Următorii pași în înțelegerea clădirii au fost studiul degradărilor, al etapelor constructive și al valorilor. Toate acestea au necesitat, din nou, cercetare in-situ. Așadar am descoperit, spre exemplu, că unul din capetele cosoroabei de pe latura nordică este putred, sau că spațiile care sunt în prezent hol și dormitor au fost cândva o singură încăpere, generoasă, cu tavan din bârne rindeluite și scânduri profilate, sau mai mult de atât, că acest spațiu la rândul lui nu exista în planimetria originală a casei, care a fost reconfigurată total de-a lungul anilor.
Trebuie aici să menționez însă că am făcut și unele greșeli. Am presupus, spre exemplu, că țigla industrială provine dintr-o fază ulterioară de renovare și că, inițial, casa ar fi fost acoperită în întregime cu țiglă solzi, așa cum este gardul îngust de la stradă – ipoteză infirmată în timpul lucrărilor de reașezare a învelitorii, când am remarcat că lații nu fuseseră schimbați niciodată.
Astfel de surprize sunt normale într-o lucrare de restaurare, iar arhitectul trebuie să fie prezent pentru a răspunde noilor date ce pot apărea în timpul șantierului.
În fine, în baza informațiilor pe care le aveam la acel moment, am căutat să propun o intervenție minimală, care să lase clar vizibile straturile istorice. Astfel, peretele de compartimentare dintre hol și dormitor, propus spre desfacere, rămâne amintit printr-o zonă de tencuială nouă, nefinisată, între peticele de zugrăveli diferite ale celor două spații din nou reunite. Peretele fostei tinde, pe direcția opusă, este de asemenea marcat printr-o fâșie lipsă în tencuială, iar peretele băii capătă un decupaj în colț, lăsând vizibilă tencuiala veche la care a fost alipit fără țesere.
Am propus de asemenea demontarea tavanului fals, din scânduri cu tencuială pe suport de trestie, și expunerea grinzilor rindeluite. În camera bună și celarul din față, spații ce s-au păstrat foarte aproape de starea lor originală, am propus decaparea zugrăvelilor până la stratul inițial și lăsarea lor ca atare.
În ceea ce privește confortul și buna funcționare a casei, am optat pentru înlocuirea totală a podelelor, care sunt în prezent putrezite din pricina amplasării direct pe pământ. Am propus o alcătuire nouă, cu un strat de 30 cm de sticlă celulară compactată, care să servească drept izolație termică și strat de rupere a capilarității.
Baia, amplasată în celarul din spate, este finisată cu tadelakt, o tencuială marocană tradițională, pe bază de var – folosită în trecut la băi publice și cisterne, pentru proprietățile ei hidrofobe.
Problema eficienței termice a fost tratată prin două intervenții – o dată, izolarea planșeelor cu un strat de lut și paie, material ce servește totodată drept suprafață de călcare în pod, iar apoi refacerea ferestrelor de iarnă, care sunt așezate în locul obloanelor în sezonul rece. Încălzirea casei vechi are loc în continuare prin sobele tradiționale cu lemne, pe când anexele noi beneficiază de un sistem cu încălzire centrală.
Fațada casei se numără printre părțile cele mai interesante și dificile ale proiectului de licență.
De multe ori, munca restauratorului ajunge să fie una de mediere. În general, vorbim de mediere între dorințele beneficiarului și valoarea clădirii, între interesul public și cel privat – însă chiar și în situația idealistă a unui proiect de școală, există decizii dificile, care țin de diferite aspecte ale clădirii pe care poate că nu le putem pune simultan în valoare. Mă refer aici la conflictul între compoziția inițială a fațadei – care pe atunci nu mai putea fi văzută în forma ei veselă, chiar excentrică – și pe de altă parte autenticitatea materialului, care prin îmbătrânire căpătase o demnitate proprie, o imagine a rezilienței în ciuda abandonului.
Pentru lucrarea de licență, am decis că abordarea arheologică – care completează elementele lipsă cu atenție, dar renunță la zugrăvirea fațadei – lăsând clar să se citească ce e vechi și ce e nou, punând în evidență trecerea timpului și transformarea materialului – ar fi varianta mai curajoasă, mai surprinzătoare. Cred că a fost o decizie inspirată, fiindcă acum mi-a rămas și varianta aceasta, în formă digitală, ca o alternativă posibilă.
Totuși, aici trebuie să revin la miza pe care am menționat-o la început. Lucrând cu voluntarii în cadrul proiectului “Albastru în Sărata”, a trebuit bineînțeles să acordăm o altă importanță perspectivei comunității locale. Era esențial pentru noi ca proiectul să fie înțeles și îmbrățișat de către sat, și desigur, să îi reprezinte pe proprietari. Dacă pentru mine o casă învechită, cu zugrăveala în degrade, reprezintă o imagine romantică a unei lumi depărtate, arhaice, pentru moștenitorii acelei case era mult mai importantă ideea de împrospătare, de readucere la viață a locului, într-un mod care să afirme că el se află din nou în grija unor buni gospodari care îl prețuiesc.
În concluzie aș spune că, deși practica de restaurare se bazează pe principii stricte, este bine să rămânem cât se poate de deschiși, în granițele definite de acestea. Cu siguranță nu vom renunța la compatibilitatea materialelor, reversibilitate, principiul autenticității. Însă cred că trebuie întotdeauna să ascultăm, să înțelegem casa și beneficiarul, pentru a vedea ce este cu adevărat necesar. E într-un fel și un exercițiu de încredere, în care nu căutăm să avem control deplin, să ne impunem dictatorial propria viziune, ci ne permitem să adaptăm proiectul după nevoile ce apar inevitabil pe parcurs, cu certitudinea că rezultatul final va fi unul bun și, negreșit, autentic.
